În 2019, Vladimir Miron, împreună cu un coleg, au decis să investească într-o plantație de lavandă, atrași de valul de cerere internațională pentru uleiul esențial extras din această cultură. Au fost motivați, informați și determinați să construiască un proiect solid. Alegerea soiurilor a fost făcută cu grijă, din surse certificate, cu acte și trasabilitate completă.
Ne-am documentat foarte mult înainte să începem. Am ales soiuri autohtone, certificate, produse la Institutul de Genetică și Fiziologie a Plantelor. Totul a fost legal, corect, bine organizat, povestește Vladimir Miron pentru AGROMEDIA.
Doar că realitatea din teren avea să îi contrazică rapid așteptările. Primele semne ale unei investiții cu probleme au apărut chiar în primul sezon de recoltă.
Prima dezamăgire a fost cu soiurile. Pe hârtie păreau foarte bune, dar în teren, producția a fost slabă – atât cantitativ, cât și calitativ. Uleiul conținea un nivel scăzut de acetat de linalil, componentul care determină calitatea pe piața internațională. Din acest motiv, soiul nu era unul cotat, explică investitorul.
Pe lângă problemele legate de soi și randament, afacerea avea să fie afectată și de contextul internațional. În plină pandemie, cererea pentru uleiuri esențiale a scăzut brusc, la fel cum s-a întâmplat și în cazul mierii. În același timp, Bulgaria – unul dintre liderii globali ai pieței de lavandă – a atins un vârf istoric de suprafețe cultivate și de producție. Piața a fost suprasaturată.
Înainte de pandemie, uleiul de lavandă se vindea cu aproape 100 de euro kilogramul. Apoi, a căzut la 20–30 de euro. Colegi care au zeci de hectare au ajuns să nu o mai cosească deloc. Anul trecut au cosit, dar nu au mai distilat – costul distilării era mai mare decât prețul obținut pe ulei, subliniază Vladimir Miron.
Situația a fost cu atât mai complicată cu cât serviciile de distilare au devenit și ele tot mai scumpe. Criza gazelor naturale din 2022 a crescut direct prețul procesării, întrucât distilarea se bazează pe consum de energie.
Noi am avut un an în care am distilat, dar nu am vândut nimic, pentru că ieșeam în pierdere. Singurul avantaj a fost că uleiul, ca și mierea, nu are un termen fix de valabilitate. Poate fi păstrat. Pierde ușor din calități, dar nu se degradează complet.
În această realitate instabilă, decizia de a merge mai departe cu plantația a devenit din ce în ce mai dificilă. Nici abandonul nu era o opțiune economică sustenabilă, dar nici continuarea pe același model nu mai aducea rezultate.
Suntem într-un punct în care nu are rost nici să o desființăm, dar nici nu avem un plan clar de viitor. Ne-a ajutat totuși colegul care a reușit să găsească un producător local de săpun și produse de igienă care a acceptat să folosească uleiul nostru în locul celui importat. Încet, încet, reușim să îl plasăm în produse – săpunuri, șampoane – dar la limita costurilor.
Chiar și așa, afacerea cu lavandă este întreținută și de alte activități auxiliare. Plantația din Colonița este cunoscută și ca loc de atracție pentru fotografii. Vizitatorii vin pentru peisaj și organizează sesiuni foto, ceea ce generează un flux minim de venituri, care susține cheltuielile de întreținere.
Pe lângă vânzarea uleiului de lavandă pentru industria cosmetică locală, Vladimir Miron a găsit și alte modalități de utilizare: oferă sticluțe cadou la vânzările mai mari de miere, fiind apicultor. Uleiul este folosit ca un produs de marketing secundar, dar păstrând o calitate net superioară celor întâlnite frecvent în comerț.
Noi nu diluăm uleiul. Ce se găsește adesea în farmacii e amestecat cu alte tipuri de uleiuri, ca să iasă mai ieftin. Al nostru e 100% natural. Îl păstrăm și îl ducem la târguri, îl oferim în pachete promoționale, dar e clar că nu acesta este canalul de distribuție care să susțină o plantație de lavandă, spune Vladimir Miron.
Privind în perspectivă, situația rămâne incertă. Piața internațională este instabilă, iar costurile de producție nu justifică, în acest moment, o extindere sau o relansare în forță. Dincolo de fotografiile spectaculoase, realitatea din teren impune calcule reci și adaptare continuă. Iar succesul – acolo unde mai există – vine din diversificare, parteneriate locale și, mai ales, din capacitatea de a schimba direcția atunci când piața o cere.