HRĂNIREA VIȚEILOR DUPĂ ÎNȚĂRCARE: Primele ieșiri la pășune

Perioada imediat următoare înțărcării este una dintre cele mai sensibile etape din viața unui vițel. Trecerea de la laptele matern sau laptele praf la furaje solide și ieșirea treptată la pășune trebuie gestionate cu grijă, altfel pot apărea întârzieri în dezvoltare, tulburări digestive sau chiar boli metabolice. Pentru fermieri, o strategie clară de hrănire este cheia unei creșteri sănătoase și rapide.
 
Trecerea de la lapte la furaje – cum se face corect?
Înțărcarea vițeilor are loc, de regulă, la vârsta de 2-3 luni, în funcție de rasa animalului și de schema fermei. O greșeală frecventă este oprirea bruscă a laptelui, fără o perioadă de tranziție. Această schimbare trebuie făcută gradual, reducând numărul de mese și completând alimentația cu furaje concentrate de calitate superioară, special formulate pentru viței.
 
În această perioadă, vițeii trebuie să aibă acces permanent la apă curată, fân moale de lucernă și un amestec de cereale sau nutrețuri combinate bogate în proteine (16–18%), vitamine și minerale. Furajele trebuie să fie palatabile și ușor digerabile pentru a încuraja consumul.
 
Primele ieșiri la pășune – adaptarea pas cu pas
Trecerea de la hrănirea în adăpost la pășunat este un proces care necesită atenție. Pajiștea nu trebuie să fie nici prea umedă, nici prea săracă în iarbă, iar primele ieșiri se vor face treptat – 1-2 ore pe zi, apoi se crește progresiv durata.
 
În primele zile, digestia vițeilor nu este adaptată la cantități mari de iarbă verde. Dacă se exagerează, pot apărea balonări, diaree sau tulburări digestive. Din acest motiv, suplimentarea cu fân și concentrate rămâne obligatorie chiar și când animalele au acces la pășune.
 
După înțărcare, este importantă o monitorizare atentă a stării generale a vițeilor: apetit, greutate, aspectul fecalelor și nivelul de activitate. Dacă animalele slăbesc sau refuză hrana, este nevoie de ajustarea urgentă a rației.
 
Pentru fermele mai mari, este recomandabilă o colaborare cu un medic veterinar sau nutriționist zootehnic, care poate elabora o schemă de furajare adaptată tipului de rasă, scopului (carne sau lapte) și stadiului de dezvoltare.
 
Hrănirea post-înțărcare nu se rezumă doar la înlocuirea laptelui, ci presupune o strategie de tranziție bine gândită. Obiectivul este simplu: un vițel care crește constant, cu un sistem digestiv puternic și o imunitate stabilă.
 
Investițiile făcute în primele luni de viață vor aduce beneficii pe termen lung, atât în performanțele de creștere, cât și în starea generală de sănătate a animalului.