CULTIVAREA TOMATELOR ÎN SERE – GHID COMPLET

Pregătirea răsadului

Răsadurile sunt crescute în paturi de seminţe și răsadite pe câmp. Ele, de obicei, sunt gata pentru răsădire la 3-4 săptămâni după însămânţare, când ating o înălţime de 15-17 cm, cu 4-5 frunze complet deschise; răsădiţi-le pe solul umed din seră. Calitatea răsadului este esenţială pentru producerea încununată cu succes a fructelor, deoarece afectează, în special, dezvoltarea rădăcinilor și raportul lăstar-rădăcină. Răsadurile adecvate sunt pline cu frunze sănătoase și rădăcini albe, bine dezvoltate. Răsadurile trebuie să fie lipsite de deficienţe de nutrienţi și probleme cauzate de dăunători și boli.



Pregătirea solului

Solul trebuie să fie bine pregătit, friabil și având o bună înclinare, potrivit pentru prelucrare până la adâncimea recomandată şi toate întăriturile să fie eliminate.

• Efectuaţi pasteurizarea sau sterilizarea parţială a solului, cel puţin o dată pe an pentru a distruge agenţii patogeni, nematodele și buruienile și pentru a evita o prelucrare ulterioară adâncă a solului.
• Măriţi conţinutul de materie organică al solului folosind compostul, gunoiul de grajd compostat sau alte materii organice.
• Înainte de începerea producţiei, efectuaţi o analiză a solului și folosiţi rezultatele pentru a întocmi programul de fertilizare.

Pentru producţii ridicate și o calitate bună a legumelor de o înaltă valoare, cultivate în seră, este esenţial un management bun al solului.

Plantarea

Densitatea plantelor

Densitatea optimă a plantelor depinde de următoarele: specie; lungimea ciclului de creștere; schimbările climatice și sezoniere; instruire și rărire/tăiere; proiectare de sere; climatizare (în special ventilaţie).

Cerinţele generale de delimitare în spaţiu sunt:

• căi de acces/treceri 80–100 cm;
• 40–50 cm între rânduri (adică 100 × 50 cm).

Plantare cu două rânduri:

• căi de acces/treceri 100 cm;
• 40–50 cm între rânduri;
• 50 cm între rânduri (adică 100 × 50 × 50 cm).

Densitatea plantelor este mai mică la culturile cu ciclu lung, decât la culturile cu ciclu scurt. În culturile cu ciclu lung cu o singură tulpină, densitatea plantelor de tomate este de 2,5 plante m-2. În cicluri scurte, pe de altă parte, ea este mai mare (3–3,5 plante m-2).

Formarea plantei la tomate (Palisare)

Plantele de tomate trebuie să fie formate, pentru a controla numărul și poziţia meristemelor apicale pe plantă care determină creșterea și dezvoltarea plantelor. Sistemele de formare depind de speciile de cultură, de durata ciclului de creștere și de construcţia serei. Sprijiniţi plantele folosind din suporturi plastic sau sârmă din polipropilenă. Prindeţi frânghia la un cablu întins deasupra rândului plantei.

Înfășuraţi plantele în jurul frânghiei sau fixaţi-le cu agrafe de plastic. La culturile de tomate pe termen lung și stratificate, există diverse metode pentru legarea corzilor şi plantelor la cabluri, în special, prin nodul de alunecare (manual), cu ajutorul bobinelor cu șnur metalic sau unei bobini cu un cârlig.

Rărirea/Tăierea

Rărirea (tăierea) influenţează înflorirea și fructificarea plantei de tomate. În culturile cultivate în seră, aceasta presupune îndepărtarea completă a părţilor noi laterale sau a lăstarilor noi laterali sau, îndepărtarea vârfurilor lăstarilor, îndepărtarea frunzelor și rărirea fructelor.



Rărirea (tăierea) asigură oportunitatea inspectării atente pentru a verifica existenţa dăunătorilor, bolilor sau delegrărilor nutriţionale. Răriţi (tăiaţi) plantele corect și la timp. Folosiţi instrumente dezinfectate și îndepărtaţi resturile tăiate pentru a evita infecţia Plantele sunt formate până la o singură tulpină, îndepărtând toţi lăstarii laterali denumiţi, de obicei, vitregi.

Se formează un lăstar lateral în punctul în care frunza provine din tulpina principală, chiar deasupra peţiolului frunzei. Îndepărtarea lăstarilor vitregi o dată pe săptămână îi ţine sub control. În general, îndepărtaţi lăstarii laterali > 2–5 cm lungime. Tăierea târzie a lăstarilor are un efect negativ asupra dezvoltării și fructificării culturii, deoarece lăstarii laterali ce se dezvoltă concurează cu fructele și cresc riscul de infectare cu boli.

Atunci când stabiliţi numărul de tulpini pe plantă, luaţi în considerare sezonul local de creștere și condiţiile climatice (de exemplu, lumina, temperatura). În unele cazuri se pot economisi resursele financiare, permiţând dezvoltarea a două tulpini pe plantă: prindeţi vârful tulpinii principale într-un stadiu de creștere timpurie și permiteţi celor doi lăstari laterali să se dezvolte pe laturile opuse ale rândurilor. Formarea la bază a două tulpini este mai des practicată la plantele altoite (care sunt mai scumpe) pentru a reduce costul răsadurilor, deoarece aceasta reduce numărul de plante pe unitate de suprafaţă cu 50%. Legaţi fiecare tulpină separat, astfel încât să crească ca o singură plantă.

Majoritatea asimilatelor care ajung la fructele fiecărui ciorchine (cluster) provin din cele 2–3 frunze de sub acel mănunchi. Dacă aceste frunze sunt îndepărtate prea devreme, creșterea și dimensiunea finală a fructului vor fi afectate negativ. Cu toate acestea, odată ce fructul se află la stadiul verde matur, îndepărtarea frunzelor de sub mănunchiul fructului grăbește procesul de maturare, îmbunătăţește circulaţia aerului și reduce incidenţa bolilor (de exemplu, Botrytis).

Îndepărtaţi toate frunzele îmbătrânite, chiar înainte ca acestea să înceapă să se îngălbenească. Tăierea mănunchiului are loc pentru a răspunde cererii pieţei de fructe uniforme în ceea ce priveşte mărimea și forma.
Reducerea ciorchinelui presupune eliminarea fructelor mici din unii ciorchini, lăsând cele mai bune 5-6 fructe. Îndepărtaţi mai întâi fructele deformate sau pe cele mai mici – de obicei, ultimele ce s-au format pe fiecare cluster (mănunchi).

Tăierea vârfului plantelor

Numărul mediu de clustere este: 7–8 în producţia de culturi duble în sere neîncălzite; 12 în sere mici neîncălzite; și 20–24 în producţia de culturi unice în sere moderne. Lăsaţi 1 sau 2 frunze deasupra celui mai înalt cluster pentru a umbri fructele și a preveni arsurile solare.


Fructificarea (formarea fructului)

Recolta celor mai multe legume cu fructe cultivate în seră depinde de succesul formării fructelor, legate, la rândul lor de polenizare. În sere, spre deosebire de producţia în câmp deschis, polenizarea necesită asistenţă datorită mișcării limitate a aerului și a umidităţii ridicate. Două metode sunt disponibile:

1. Vibraţii mecanice. Vibratoarele sunt, de regulă alimentate cu baterii; acestea sunt ţinute împotriva tulpinii fiecărui cluster timp de câteva secunde. Cel puţin trei astfel de operaţii pe săptămână sunt necesare între orele 10.00 și 15.00, când umiditatea este scăzută și fertilitatea polenului mai ridicată. Această metodă consumă destul de mult timp.
2. Bondari. Dintre speciile de albine utilizate ca polenizatori (de exemplu, albinele de miere: Osmia cornuta și bondarii: Bombus terrestris), bondarii sunt cei mai eficienţi și sunt adoptaţi ca un excelent agent de polenizare în serele din întreaga lume. Avantajele bondarilor faţă de albine sunt:

• viteza – 8–20 flori pe minut vizitate;
• numărul de contacte – ≤ 400 de flori într-o singură călătorie;
• contact îmbunătăţit – datorită dimensiunilor mari; și
• activitate continuă – din cauza absenţei sistemului de comunicare

Un stup standard de bondari este format din 50–60 de albine muncitoare și o regină și rămâne activ timp de aproximativ 6-8 săptămâni. Fiecare stup are o rază de polenizare aproximativ de 2 000 m2 în spaţiile deschise cu tomate. Introduceţi stupii în seră, atunci când florile sunt deschise; amplasaţi-i la o înălţime de 0,5-1,0 m. Acestea necesită protecţie împotriva radiaţiilor solare și condensarea apei; în plus, aveţi grijă să evitaţi furnicile și/sau orice alte insecte care intră în stupi.

Micile pete maronii de pe stamine apar atunci când insectele au vizitat florile. Avantajele bondarilor faţă de regulatoarele de vibraţii mecanice și / sau de creștere a plantelor sunt următoarele:

• Creșterea recoltei și a calităţii fructelor.
• Costuri scăzute ale forţei de muncă.
• Siguranţa produsului.
• Risc redus de boală fungică – asociată cu utilizarea regulatoarelor de creștere plantelor.
• Contribuţie (input) redusă de pesticide și selectare de pesticide cu toxicitate scăzută – pentru a evita dăunarea bondarilor.

Irigarea

Irigarea trebuie să furnizeze suficientă apă pe parcursul procesului de creștere, în special în momentele critice (de exemplu, imediat după însămânţare/răsădire, în zilele însorite). Metoda de irigare prin picurare este recomandată: permite cultivatorului nu numai să îndeplinească cerinţele necesarului de apă, ci și să aplice îngrășăminte solubile adăugate în apă în perioada de producţie. Irigarea automată este de preferat, folosind cronometre sau regulatoare electronice de irigare. Volumul de apă aplicat variază în funcţie de anotimp și de hrana plantelor – necesarul zilnic al unei plante în stadiul de răsad este de aproximativ 50 ml, în timp ce pentru o plantă matură este de 2,7-3,0 litri. Evitaţi irigarea excesivă.

Fertilizarea

Stabilirea unui regim de fertilizare determinat de nivelul recoltei programate în baza rezultatelor analizei solului și în funcţie de cantitatea de substanţe nutritive majore preluate de tomate și de durata perioadei de producţie.
Programul de nutriţie trebuie să fie unul special pentru tomatele cultivate în seră, folosind compost, mese vegetale, gunoi de grajd verde, gunoi de grajd compostat, gunoi de păsări (pui), var, fosfat de rocă și alte minerale de rocă și/sau îngrășăminte organice suplimentare. Mai mult, întreprinzătorul trebuie să cunoască cerinţele specifice pentru fiecare element nutritiv și de cantitatea exactă aplicată. Este important să:

• monitorizaţi conductivitatea electrică (CE) și nivelul pH-ului îngrășămintelor aplicate;
• evitaţi utilizarea excesivă și necorespunzătoare sau dezechilibrată a îngrășămintelor;
• reduceţi pierderile de nutrienţi în sol; și luaţi probe periodice de frunze pentru a diagnostica și monitoriza starea nutrienţilor în plante și a verifica dacă plantele primesc niveluri optime de nutrienţi

Bibliografie: BUNELE PRACTICI AGRICOLE PENTRU PRODUCEREA LEGUMELOR ÎN TEREN PROTEJAT ÎN ŢĂRILE DIN EUROPA DE SUD-EST.