AZOT PE ZĂPADĂ SAU PE SOL ÎNGHEȚAT: De ce se pierde și cât ajunge la grâul de toamnă

Aplicarea îngrășămintelor azotate în lunile de iarnă (ianuarie–februarie), pe zăpadă sau pe sol înghețat, este o practică răspândită. Argumentele sunt intuitive: terenul e tare, intri ușor cu utilajele, nu se tasează, iar „după ce se topește, azotul intră în sol”.
 
Totuși, realitatea din câmp este decisă de două lucruri care iarna domină complet: hidrologia (cum se mișcă apa) și chimismul azotului (în ce formă se află și cum se transformă). În aceste condiții, fertilizarea nu mai funcționează ca în martie–aprilie.
 
Ce se întâmplă iarna: dizolvare rapidă și infiltrație redusă
Îngrășămintele azotate granulare sunt proiectate să fie solubile. Chiar dacă zăpada pare „uscată”, ea este un mediu poros, iar la suprafață există frecvent o peliculă subțire de apă. Granulele se umezesc, apoi se dizolvă, iar îngrășământul nu mai este solid, ci azot dizolvat în apă.
 
Problema-cheie este că apa trebuie să intre în sol, nu să curgă peste el. Iarna, solul este adesea înghețat în stratul de la suprafață sau imediat sub suprafață. Când porii sunt blocați cu gheață, infiltrația scade drastic. Apa de topire nu are unde să se ducă în jos și începe să curgă la suprafață, lateral, spre denivelări, rigole și șanțuri.
 
Topirea zăpezii – fereastră critică de pierdere a azotului
Topirea zăpezii nu este un fenomen minor. În perioadele de topire, când solul este înghețat sau parțial înghețat, apa nu intră în sol ca în sezonul cald, ci curge la suprafață. Odată cu această apă pot pleca cantități relevante de nutrienți dizolvați.
 
Această combinație – sol înghețat, multă apă mobilă și nutrienți solubili – creează o situație în care pierderea de azot este mult mai probabilă decât reținerea lui în sol. Practic, câmpul devine o suprafață de spălare.
 
„A dispărut de la suprafață” nu înseamnă „a intrat în sol”
Mulți fermieri observă că, după topire, îngrășământul nu mai este vizibil. Întrebarea esențială este însă: unde a dispărut — în sol sau din câmp?
 
În condițiile tipice de iarnă, cu alternanțe de îngheț noaptea și dezgheț ziua, apa stă deasupra unui strat de sol înghețat, care funcționează ca un capac impermeabil. În aceste condiții, soluția care conține azot nu ajunge în zona activă a solului, ci este transportată de scurgerea de suprafață.
 
Cât azot ajunge în sol
Pe baza studiilor și a experienței din câmp, eficiența reală a azotului aplicat pe zăpadă sau sol înghețat poate varia foarte mult.
 
În condiții favorabile – topire lentă și sol care se dezgheață rapid – o parte din azot poate intra în sol, însă chiar și atunci doar aproximativ 50–70% ajunge în zona rădăcinilor.
 
În condiții nefavorabile – sol înghețat, topire rapidă, ploaie pe zăpadă sau cicluri repetate îngheț–dezgheț – eficiența poate scădea la 20–40% sau chiar mai puțin, restul azotului fiind pierdut prin scurgere sau volatilizare.
 
Ce înseamnă aceste pierderi pentru grâul de toamnă
Grâul de toamnă consumă relativ puțin azot în timpul iernii. Adevărata cerere apare la reluarea vegetației și în primele faze de creștere din primăvară.
 
Dacă o parte importantă din azotul aplicat iarna este pierdut, cultura pornește în primăvară cu deficit de azot, înfrățirea este mai slabă, iar fermierul este nevoit să intervină ulterior cu doze suplimentare, reducând eficiența totală a fertilizării.
 
Aplicarea azotului pe zăpadă sau pe sol înghețat este, în multe cazuri, o aplicare „pe apă”, nu pe sol. Îngrășământul se dizolvă, iar dacă apa nu poate infiltra din cauza înghețului, azotul este transportat în afara câmpului.
 
Pentru eficiență agronomică și economică, azotul se aplică atunci când solul este dezghețat și poate absorbi apa. Iarna, fertilizarea poate avea sens doar ca măsură de risc, nu ca practică standard.
 
Autor articol: Sergiu Smocinschi, agronom, specialist în digitalizarea agriculturii