Pentru fermieri, evaluarea riscului trebuie să pornească de la un criteriu esențial: atingerea și menținerea temperaturilor critice la nivelul nodului de înfrățire, deoarece aici se decide rarefierea culturii sau compromiterea totală a semănăturii.
Particularități biologice ale grâului de toamnă în sezonul rece
Grâul de toamnă poate fructifica normal doar după parcurgerea procesului de vernalizare, care necesită aproximativ 50–60 de zile cu temperaturi cuprinse între 0 și +10°C. În timpul iernii, plantele intră într-o stare de repaus vegetativ, iar la temperaturi medii zilnice sub +5°C procesele fiziologice sunt puternic încetinite; în jurul valorii de 0°C activitatea fiziologică este practic suspendată.
Rezistența la iernare și rezistența la ger
Rezistența la iernare reprezintă capacitatea plantelor de a suporta ansamblul condițiilor nefavorabile din sezonul rece, iar rezistența la ger se referă strict la toleranța față de temperaturile joase. Aceste caracteristici se formează progresiv prin procesul de călire, care are loc în principal în toamnă și la începutul iernii.
În timpul călirii, plantele acumulează carbohidrați, reduc conținutul de apă din celule și cresc concentrația sucului celular, ceea ce limitează formarea cristalelor de gheață în țesuturi.
În câmp, indicatorul decisiv nu este temperatura minimă a aerului, ci temperatura înregistrată la nivelul nodului de înfrățire, zonă care adăpostește conul de creștere și organele de regenerare. În condiții de călire bună, valorile orientative ale temperaturilor critice la nivelul nodului de înfrățire sunt:
- grâu: –16…–18°C
- secară: aproximativ –20°C
- orz: aproximativ –12°C
Efectul temperaturilor joase este strâns legat de durata expunerii. O singură zi cu temperaturi critice poate provoca rarefieri locale, în timp ce menținerea acestora timp de 3–4 zile poate conduce la compromiterea totală a culturii. De aceea, episoadele scurte de ger sunt adesea tolerate, însă frigul persistent la nivelul nodului de înfrățire produce cele mai mari pagube.
Pragul real de sensibilitate variază între soiuri și este exprimat prin indicatorul LT50. Acesta reprezintă temperatura la care 50% dintre plante sunt afectate letal. În funcție de soi și de nivelul de călire, LT50 poate varia aproximativ între –11°C și –21°C, ceea ce explică diferențele de comportament observate în câmp în aceleași condiții climatice.
Degerarea este rezultatul direct al temperaturilor joase asupra țesuturilor vegetale și apare prin formarea cristalelor de gheață, deshidratarea celulelor și distrugerea membranelor. După episoade severe de frig, pot fi observate simptome precum îngălbenirea frunzelor, brunificarea nodului de înfrățire și a rădăcinilor, pierderea turgescenței și reluarea lentă sau absentă a vegetației în primăvară.
Un aspect important este faptul că, după perioade de dezgheț, rezistența la ger poate scădea cu 2–3°C, ceea ce face ca temperaturi mai puțin negative să producă pagube mai mari decât în condiții de frig stabil.
Fenomene de risc asociate iernii
În afara gerului propriu-zis, culturile de grâu pot fi afectate de epuizarea rezervelor în soluri neînghețate, de „săltarea” plantelor prin alternanțe repetate îngheț–dezgheț, de asfixiere în condiții de băltire rece și de crusta de gheață. Crusta lipită, formată prin înghețarea apei provenite din topirea zăpezii, este deosebit de periculoasă, deoarece limitează schimbul de aer și poate duce la pierderi importante dacă persistă mai multe săptămâni.
Evaluarea riscului și diagnosticarea culturii
Evaluarea riscului se bazează pe trei elemente: nivelul temperaturii la nodul de înfrățire, durata menținerii temperaturilor critice și fenomenele asociate. În practică, evaluarea stării culturii se face corect prin scoaterea plantelor din sol și examinarea nodului de înfrățire. Țesuturile viabile sunt ferme și de culoare deschisă, iar brunificarea indică afectare severă. Diagnosticul final se confirmă la reluarea vegetației de primăvară, prin uniformitatea regenerării și densitatea fraților.
Efectul temperaturilor joase asupra grâului de toamnă trebuie analizat ca un proces complex, determinat de nivelul de călire, atingerea temperaturilor critice la nivelul nodului de înfrățire, durata expunerii la frig și prezența fenomenelor asociate iernii. În condițiile Europei, cele mai mari riscuri apar nu doar în perioadele cu ger sever, ci și în ierni variabile, cu alternanțe frecvente îngheț–dezgheț, care reduc rezistența culturii și cresc probabilitatea de pierderi.
Surse bibliografice (selectiv):
- Starodub, V. (2011). Fitotehnie. Universitatea Agrară de Stat din Moldova, Chișinău. (Capitolul 5.1, pag. 144–146).
- University of Nebraska–Lincoln, CropWatch. Determining wheat damage from ice cover. Material informativ universitar (accesat online).
- University of Wisconsin–Madison. Materiale educaționale privind riscurile de iernare la culturile de cereale (gheață, exces de apă, stres fiziologic).
- Rapacz, M., et al. (2022). Studiu privind rezistența culturilor de iarnă în contextul alternanțelor termice și al pierderii rezistenței după perioade calde.
- Gorash, A., et al. (2017). Studiu privind pragurile termice de afectare (LT50) și relația cu fenologia și adaptarea la frig.
- Vaitkevičiūtė, G., et al. (2023). Studiu privind durata procesului de călire și diferențele între soiuri la grâul de toamnă.
Autor: Sergiu Smocinschi, agronom, specialist în digitalizarea agriculturii