Ce restricţii ar putea impune neapărat renunţarea la monocultura de porumb?
În primul rând unii dăunători specifici constituie restricţii importante. Staicu I. consideră că Ostrinia nubilalis (Sfredelitorul porumbului) şi Tanymecus dilaticollis (Răţişoara porumbului) fac aproape imposibilă monocultura porumbului în zonele cu potenţial mare de infecţie, deşi există astăzi produse de tratat sămânţa care ar permite o protecţie mulţumitoare. Pe de altă parte, monocultura de porumb, prin favorizarea înmulţirii răţişoarei, devine o foarte proastă plantă premergătoare şi pentru floarea-soarelui.
Încălzirea globală a condus la migrarea răţişoarei acolo unde nu reuşise deloc să ajungă până în ultimii ani. Deocamdată, pagubele sunt limitate. Persistenţa monoculturii, mai ales în zonele de dealuri şi de sub munte, poate conduce la dezvoltarea populaţiilor de Tanymecus, şi prin aceasta la creşterea suprafeţelor restricţionate pentru monocultură.
O nouă restricţie entomologică vine acum să aducă noi argumente în defavoarea monoculturii. Este vorba de dăunătorul Diabrotica virgifera virgifera. Dăunătorul a plonjat în Iugoslavia direct din America şi, pe măsură ce s-a extins, favorizat şi de încălzirea climatică din Europa, a schimbat complet gândirea specialistului privind cultura porumbului. Atacul dăunătorului este foarte puternic în vetre, dăunătorii fiind atât adulţi prezenţi pe plante, cât şi larve. Adulţii atacă din iunie până în septembrie pe frunze, mătase şi ştiuleţi, iar larvele ieşite din ouăle depuse în pământ la începutul vegetaţiei atacă îndeosebi rădăcinile, putând compromite cultura pe zone întinse, conform tuturor specialiştilor.
!!! Cea mai ieftină metodă de combatere a dăunătorului diabrotica virgifera virgifera este evitarea monoculturii.
Presiunea asupra monoculturii de porumb în Europa de Est este dată îndeosebi de dăunătorii Tanymecus, Diabrotica virgifera virgifera, ca şi de Pyraustra nubilaris. O cauză importantă pentru restricţia monoculturii în Europa Centrală şi de Est o constituie deficitul de apă din lunile iulie şi august, ca şi numeroasele deficienţe în sistemul lucrărilor solului. În nordul continentului european, porumbul se cultivă dominant pentru siloz, în douăscopuri: nutriţia animală şi obţinerea biogazului.
Deşi cantitatea de precipitaţii tinde să scadă şi în acest perimetru datorită modificărilor climatice, monocultura de porumb se menţine pe suprafeţe mari datorită utilizării masive a gunoiului de grajd care poate substitui, fie şi parţial, presiunea stării biologice şi a sănătăţii solului asupra monoculturii de porumb. Din aceste motive, comportamentul porumbului în monocultură a fost studiat pentru 3 categorii de zone pedoclimatice. Pentru agricultura în transformare, nici monocultura de porumb nu poate fi acceptată mai des în zonele de cultură intensivă şi, mai ales, dacă se urmăreşte nivelul producţiei de boabe.
Pornind de la un conţinut de 4% carbon în sol în 1888, în peste 100 de ani de monocultură de porumb, conţinutul acestui valoros element care dă stabilitate şi sănătate solurilor a scăzut de peste 4 ori pe solurile nisipoase din Missouri şi de circa 2 ori pe solurile lutoase din Illinois.
Grâul în monocultură pe 100 de ani a redus mai puţin conţinutul în carbon decât porumbul. Aplicarea a câte 6 t/ha/an îngrăşământ organic sub formă de gunoi a dublat practic conţinutul de carbon din sol, fără a putea reveni la conţinuturile iniţiale cu care s-a pornit în experiment. Această experienţă valoroasă demonstrează o dată în plus că nu există încă factori de stabilitate a rotaţiei plantelor şi că găsirea unor modele noi de agricultură alternativă necesită şi altceva decât o simplă doză de 6 t/ha/an de gunoi de grajd.
Bibliografie: AGROTEHNICĂ. TRANSFORMAREA MODERNĂ A AGRICULTURII. Mihai Berca