DE CE NU ALĂPTEAZĂ IEPUROAICA PUII: Cuibul, lactația și stresul

Absența femelei din cuib nu înseamnă automat că aceasta și-a abandonat puii. Spre deosebire de alte mamifere domestice, iepuroaica petrece foarte puțin timp lângă nou-născuți. În mod normal, alăptarea are loc o dată sau de două ori în 24 de ore, mai ales noaptea sau dimineața devreme, iar o repriză poate dura mai puțin de trei minute. Acest comportament reduce riscul atragerii prădătorilor către cuib.
 
Prin urmare, diagnosticul nu trebuie stabilit după timpul petrecut de femelă în cuib, ci pe baza stării puilor, a funcției mamare și a stării generale a mamei.
 
Cum se verifică dacă puii au fost alăptați
Cuibul trebuie controlat dimineața, aproximativ la aceeași oră, fără manipulări prelungite. Puii hrăniți sunt calzi, liniștiți, stau grupați, au abdomenul rotunjit și pielea relativ netedă. După supt, stomacul poate fi observat prin peretele abdominal subțire ca o zonă albicioasă.
 
Puii care nu primesc suficient lapte au abdomenul retras, pielea cutată, sunt agitați, se deplasează prin cuib în căutarea femelei și pot emite sunete repetate. Pe măsură ce se instalează hipotermia și hipoglicemia, mișcările devin slabe, iar puii nu mai reacționează normal.
 
Cea mai sigură metodă de monitorizare este cântărirea zilnică a întregului cuib sau a fiecărui pui, la aceeași oră și înainte de manipulări. Lipsa creșterii în greutate ori scăderea ponderală în primele zile indică faptul că aportul de lapte este insuficient, chiar dacă femela a fost observată intrând în cuib.
 
Cuibul trebuie introdus în cușcă cu aproximativ trei zile înainte de fătare. Femela are nevoie de material uscat și absorbant, precum paie, fân sau așchii adecvate. Rumegușul fin trebuie evitat, deoarece produce praf, aderă la mucoase și nu formează o structură stabilă.
 
După fătare se îndepărtează placentele rămase, puii morți și materialul umed. Nou-născuții vii se grupează în centrul cuibului și se acoperă cu puful smuls de femelă. Puii dispersați nu își pot conserva temperatura corporală și pot muri prin hipotermie chiar dacă femela produce lapte.
 
Intrarea în cuib nu trebuie să aibă margini tăioase. Leziunile produse mameloanelor atunci când femela intră sau iese favorizează mastita. Cutia trebuie curățată și dezinfectată înainte și după fiecare utilizare.
 
Agalactia reprezintă absența secreției lactate, iar hipogalactia indică o producție insuficientă pentru numărul de pui. Diagnosticul nu se bazează exclusiv pe palparea glandelor mamare. Trebuie evaluate simultan starea puilor, consumul de apă și furaje al femelei, apetitul, fecalele și aspectul ugerului.
 
Aportul insuficient de apă este una dintre primele probleme care trebuie excluse. Funcționarea adăpătorii se verifică direct, nu doar prin observarea nivelului din rezervor. O supapă blocată, debitul redus sau apa contaminată pot diminua rapid consumul și secreția de lapte.
 
Rația femelei trebuie să ofere suficientă energie, proteină și fibră digestibilă. Restricționarea severă a hranei în jurul fătării, modificarea bruscă a furajului, furajele mucegăite sau o rație dezechilibrată pot afecta lactația și funcția digestivă.
 
Femelele foarte slabe nu dispun de rezerve suficiente pentru lactație. În schimb, obezitatea crește riscul fătărilor dificile, al inerției uterine și al problemelor metabolice. În ambele situații, scăderea producției de lapte poate fi consecința unei probleme apărute înainte de fătare.
 
Mastita poate determina femela să evite alăptarea din cauza durerii. Glandele mamare se examinează delicat pentru a identifica zone calde, tari, umflate sau dureroase. Pielea poate deveni intens roșie, iar în stadiile avansate capătă o nuanță albăstruie.
 
Femela afectată poate refuza hrana, poate consuma neobișnuit de multă apă și poate prezenta febră și stare generală alterată. Mastita poate evolua către septicemie și necesită intervenție veterinară rapidă.
 
Puii proveniți de la o femelă cu mastită nu trebuie transferați automat la o altă mamă, deoarece pot transmite infecția. Alegerea tratamentului și decizia privind puii trebuie făcute împreună cu medicul veterinar. Unele antibiotice administrate oral pot provoca iepurilor tulburări digestive grave sau chiar fatale.
 
Refuzul cuibului poate apărea după o fătare dificilă, în cazul reținerii unui fetus sau a placentei, al metritei, durerii, leziunilor mameloanelor ori al tulburărilor digestive. La iepure, reducerea sau oprirea consumului de hrană este o urgență, deoarece poate fi urmată de stază gastrointestinală.
 
Femela trebuie examinată pentru scurgeri vaginale anormale, abdomen dureros, respirație modificată, lipsa fecalelor, poziție încordată, scrâșnirea dinților și refuzul hranei. Apariția acestor semne impune consult veterinar, nu doar suplimentarea rației.
 
Femelele la prima fătare prezintă mai frecvent comportament matern dezorganizat. Pot făta în afara cuibului, pot pregăti insuficient cuibul sau pot împrăștia puii. Zgomotele bruște, câinii, rozătoarele, manipularea repetată, schimbarea cuștii în apropierea fătării și prezența permanentă a persoanelor străine pot amplifica problema.
 
Cușca trebuie amplasată într-o zonă liniștită, ferită de curenți de aer și variații mari de temperatură. Totuși, izolarea nu trebuie să compromită ventilația. Umiditatea și acumularea amoniacului cresc riscul afecțiunilor respiratorii și contaminării cuibului.
 
Masculul trebuie separat înainte de fătare. Prezența lui poate produce agitație, montă imediat după parturiție și traumatisme ale puilor.
 
Dacă puii sunt calzi, liniștiți și au abdomenul plin, nu este necesară introducerea forțată a femelei în cuib. Manipularea repetată poate produce mai mult stres decât beneficiu.
 
Dacă puii sunt reci, prima măsură este încălzirea lor progresivă și refacerea cuibului. Un pui hipotermic nu trebuie hrănit imediat, deoarece reflexul de supt și motilitatea digestivă sunt compromise.
 
În cazul în care femela este sănătoasă, dar nu alăptează, poate fi plasată controlat deasupra cuibului pentru o încercare de supt, fără a o imobiliza brutal și fără a răni puii. Procedura trebuie urmărită îndeaproape. Dacă nu apare transferul de lapte, se investighează funcția mamară și starea postpartum.
 
Transferul puilor la o femelă-doică
Adopția este preferabilă hrănirii artificiale atunci când există o femelă sănătoasă cu o lactație corespunzătoare și un cuib mai mic. Cele două fătări trebuie să fie cât mai apropiate, ideal la o diferență de cel mult trei-patru zile, iar puii transferați să aibă mai puțin de cinci zile.
 
Puii se introduc în centrul cuibului, se amestecă cu ceilalți și se acoperă cu puful femelei-doică. Este preferabil să fie mutați puii mai mari și mai viguroși, deoarece aceștia se adaptează mai bine concurenței din noul cuib. Numărul total trebuie corelat cu capacitatea de alăptare și cu numărul de mameloane funcționale.
 
Creșterea manuală a puilor de iepure are o rată ridicată de eșec. Problemele frecvente sunt aspirația laptelui în căile respiratorii, supraalimentarea, hipotermia, diareea și imposibilitatea reproducerii exacte a compoziției laptelui matern.
 
Puii nu trebuie hrăniți repetat pe parcursul întregii zile, deoarece iepuroaica alăptează natural rar și cu lapte foarte concentrat. Alegerea formulei, cantității și tehnicii de administrare trebuie făcută cu un medic veterinar care cunoaște particularitățile iepurilor.