RASA DE OI DORPER. Caracteristici, furajarea mieilor și randamentul la sacrificare

Dorper este o rasă de oi originară din Africa de Sud, dezvoltată pentru producția de carne în zone cu pășuni aride. În varianta clasică, oile au corpul alb și capul negru, iar la White Dorper atât capul, cât și corpul sunt albe. În fermă, evaluarea rasei pornește de la conformația animalelor și continuă cu rezultatele efectivului: câți miei sunt înțărcați, cât de repede cresc și la ce greutate pot fi livrați.
 
Standardul descrie un animal bine proporționat, cu piept dezvoltat, coaste arcuite, spate drept și musculatură bine dezvoltată în zona șalelor și a pulpelor. Învelișul este scurt și ușor, alcătuit dintr-un amestec de păr și lână. Unele animale îl leapădă natural aproape în întregime, iar la altele lâna rămâne pe gât, pe flancuri sau în partea din spate a corpului. Ca repere la maturitate, standardul indică aproximativ 104 kg pentru berbeci și 82–95 kg pentru oi.
 
La selecție contează și felul în care animalul stă și se deplasează. Se urmăresc membrele drepte, articulațiile stabile și copitele solide. Se verifică și mușcătura, deoarece maxilarele care nu se aliniază sunt considerate un defect de conformație.
 
La oi se iau în calcul fertilitatea, starea ugerului și capacitatea de a-și crește mieii. Cântărirea mieilor până la înțărcare oferă un reper pentru evaluarea rezultatelor fiecărei oi. La berbeci, selecția urmărește musculatura, soliditatea membrelor și dezvoltarea organelor de reproducție.
 
Sporul mediu zilnic se calculează împărțind diferența dintre două cântăriri la numărul de zile dintre ele. De exemplu, un miel care trece de la 21 la 24 kg în zece zile are un spor mediu de 300 g pe zi.
 
Într-un efectiv Dorper crescut extensiv, ținta urmărită pe pășune era de aproximativ 380 g pe zi în primele 100 de zile de viață. Când sporul cobora sub 300 g pe zi, crescătorul suplimenta furajarea. Aceste valori sunt repere de lucru din acel efectiv, în condițiile sale de pășunat.
 
Dacă ritmul de creștere scade la mai mulți miei, crescătorul poate verifica starea oilor și calitatea pășunii. În primele luni, laptele matern contribuie la creșterea mieilor, iar furajul suplimentar poate fi oferit într-un spațiu în care au acces doar aceștia. Cântăririle ulterioare arată cum evoluează sporul după ajustarea hranei.
 
În unele efective Dorper, mieii sunt înțărcați în jurul vârstei de 90 de zile. La luarea deciziei contează și dezvoltarea lor și consumul regulat de furaj solid. Cântăririle după separare arată cum se menține ritmul de creștere odată ce mieii trec la hrănirea independentă.
 
În sistemul extensiv amintit, mieii pentru sacrificare sunt comercializați de la aproximativ 38 kg greutate vie, iar carcasele cântăresc în jur de 19–20 kg. Randamentul la sacrificare se calculează împărțind greutatea carcasei la greutatea vie înainte de sacrificare și înmulțind rezultatul cu 100. Astfel, o carcasă de 19 kg la un miel de 38 kg în viu înseamnă un randament de 50%. La vânzare, reperul pentru încasări depinde de modul de plată, la kilogram în viu sau la kilogram de carcasă.
 
Pentru a evalua productivitatea efectivului, crescătorul poate urmări și numărul de miei vânduți pe oaie care a fătat, calculat pentru aceeași perioadă. În sistemul descris, media a fost de 1,2–1,4 miei comercializați anual pe oaie care a fătat. Înregistrarea acestui indicator alături de zilele necesare pentru atingerea greutății de livrare și de consumul de furaj suplimentar permite compararea loturilor. Dacă sunt adăugate și celelalte cheltuieli de creștere, fermierul poate calcula costul complet pe miel livrat.

Sursa: Farmer's weekly