ȘOBOLANUL DE CÂMP (Apodemus agrarius)
La nivelul ţării noastre, şobolanul de câmp se întâlneşte în general peste tot și poate produce pagube. Hrana de bază a şobolanului de câmp sunt seminţele de cereale, plante tehnice, tuberculi şi insecte, dar şi rădăcinile plantelor leguminoase folosite pentru furaj, a gramineelor perene şi a puieţilor din pepiniere.
Sunt animale de talie mică, cu o lungime cuprinsă între 7 – 12 cm acoperite cu blană de culoare cenuşiu – fumuriu – roşcată. Pe şira spinării, şobolanul de câmp are o dungă de culoare brun –închis şi una alb – cenuşie. Pe abdomen, blana este lucioasă şi este alcătuită din perişori desi prin care nu pătrunde apa. Coada lui este alcătuită din peste 100 de inele – solzi. Botul este scurt şi gros, ochii mici, urechile mari (acoperite cu peri fini roşcaţi), în timp ce picioarele sunt acoperite cu peri fini albicioşi.
Preferă locurile din văi, în apropierea râurilor (lunci), a mlaştinilor, iazurilor, în lizierele pădurilor, în poieni cu soluri uşoare, unde sapă galerii adânci şi îşi construieşte cuiburi bine căptuşite şi spaţii de depozitare a hranei (aşezate pe locuri mai ridicate sub cioate sau tufişuri). În iernile mai grele, când rezervele de hrană se împuţinează, şobolanul de câmp sapă galerii la suprafaţa solului, deplasându-se la distanţe mari în căutarea hranei. Iernile cu ploi multe şi îngheţuri repetate sunt nefavorabile şobolanilor ducând la pierderi în masă. Pagubele produse de şobolanul de câmp pot fi impresionante atunci când în zonă înmulţirea lor devine necontrolată.
Șobolanul de câmp: Combatere
Fiind un dăunător exclusiv nocturn, nu prea are duşmani naturali (doar nevăstuicile şi unele cucuvele). Când metodele mecanice nu sunt suficiente pentru stârpirea şobolanului se apelează la cele chimice, prin gazare, şi la momelile otrăvite aplicate popândăilor.
ȘOARECELE DE CÂMP (Microtus arvalis)
Ocupă arii întinse, cuprinse în zone din Europa Centrală şi până în Siberia, dar şi în Asia. În ţara noastră, la fel se întâlnește. Daunele provocate fermierilor sunt în funcţie de populaţiile existente, de anotimp şi de natura culturii atacate. Şoarecele de câmp duce o viaţă nocturnă, dar în lipsă de hrană iese din galerii şi în timpul zilei. Dieta şoarecelui de câmp este foarte variată, hrănindu-se cu rădăcini, seminţe de cereale, dar şi din flora spontană, legume, sfeclă, trifoi, ierburi perene.În timpul iernilor aspre roade coaja, rădăcinile şi chiar tulpinile puieţilor şi arbuştilor din pepiniere. De multe ori, şoarecii adună provizii pentru iarnă şi le depozitează sub forma unor muşuroaie vizibile la suprafaţa solului. Când densitatea lor depăşeşte 400 – 500 de colonii la hectar, terenul se simte ca o pernă sub picioare (din cauza numărului mare de galerii) şi culturile pot fi compromise în totalitate. Se estimează că un singur exemplar consumă într-un an 7 – 10 kg de boabe şi 11 – 14 kg din alte produse vegetale.
Adulţii au corpul destul de lung (9 – 12 cm), terminat cu o coadă de 34 cm învelită cu perişori. Corpul este acoperit cu o blană de culoare brun – roşcat dorsal, iar abdominal este cenuşiu – albicioasă. Botul este aplatizat, ochii sunt foarte mici, iar urechile abia se văd din blană (fiind tot mici). Picioarele sunt bine dezvoltate şi se termină cu gheare puternice cu ajutorul cărora sapă o reţea foarte întortocheată de galerii, care duc toate la cuibul principal, ce poate găzdui un grup numeros de indivizi. Este un înotător de excepţie, atingând viteze mari, dar şi un săritor agil, folosind coada şi picioarele din spate.
Șoarecele de câmp: Combatere
Populaţiile şoarecelui de câmp sunt reduse substanţial datorită numărului mare de duşmani naturali: cioara (corvus frugilegus), şorecarul (buteo buteo), cucuveaua (athene noctua), ciuful (asic otus), vânturelul (falco tinnunculus), vulpea, nevăstuica, etc. În sprijinul celor afirmate mai sus, Ciochia (1986) dovedeşte că în conţinutul unui singur stomac de şorecar a găsit 46 de cadavre de şoareci, susţinând astfel importanţa ocrotirii păsărilor răpitoare.
Dintre măsurile de prevenţie care duc la reducerea populaţiilor de şoareci de câmp amintim:
- Adunarea recoltelor la timp;
- Întreţinerea în condiţii bune a păşunilor şi fâneţelor;
- Adunarea resturilor din culturile legumicole;
- Distrugerea buruienilor din şanţuri, răzoare şi alte vecinătăţi unde s-ar putea cuibări;
- Prinderea mai multor exemplare deodată în capcane mari, comune;
- Evacuarea imediat după recoltare a arăturilor şi mai ales a arăturilor de toamnă.
Combaterea chimică presupune tratarea cu insecticide a seminţelor, folosirea de momeli otrăvite sau gazarea galeriilor (bioxid de sulf, fostoxin, etc.). Se va evita cu orice preţ otrăvirea vânatului!
Bibliografie: Ghidul dăunătorilor în principalele culturi de câmp