- Îngrăşăminte organice
Noţiunea de îngrăşământ organic are un sens mai larg cuprinzând, pe lângă gunoiul de grajd, şi îngrăşămintele verzi şi materia organică rezultată din frunzele căzute sau din ramurile tăiate şi tocate, şi masa verde provenită din cosirea culturilor de pe intervalele dintre rândurile de pomi.
a-1. Gunoiul de grajd este îngrăşământul natural complex, provenit aşa cum îi spune şi numele, de la grajdurile unde se cresc animale. Gunoiul este puţin diferit în compoziţia sa, în funcţie de specia de animal care-l produce.
Gunoiul de grajd rămâne de neînlocuit la înfiinţarea livezilor, în special pe solurile slabe (nisipoase, luvice), în doze de 30 - 40 t/ha sau 10 – 15 kg la groapa de plantare. Gunoiul îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei, reduce aciditatea solului. În livezi se recomandă administrarea o dată la 2 - 3 ani, toamna, în doze de la 20 - 25 t/ha până la 60 - 80 t/ha şi să se încorporeze în sol pentru a nu se pierde în atmosferă o mare parte din compuşii săi.
a-2. Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă pentru pomi, cu o concentraţie ridicată în elemente nutritive uşor asimilabile. Se utilizează în stare lichidă numai după o fermentare prealabilă cu apă în raport de 1:10, sau în stare solidă compostat cu paie şi alte materii organice, în doze de 15 - 20 t/ha o dată la 2 ani.
a-3. Mustul de gunoi de grajd care provine din grajdurile animalelor unde nu se foloseşte aşternut, se aplică în stare lichidă diluat cu apă în raport de 1:5 - 1:7 sau în stare solidă compostat cu paie, frunze.
a-4. Îngrăşămintele verzi reprezintă plantele (ierburi, leguminoase) cultivate drept culturi acoperitoare în livezi, a căror masă vegetală (20 – 25 t/ha) încorporată în sol, prin descompunere aduce materie organică echivalentă cu 8 - 10 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi dau materie organică intermediară utilă pentru plante, dar care nu ajung la humificare decât dacă descompunerea lor este anaerobă (la mare adâncime în sol), deci acestea nu au aport de humus pentru sol.
b). Îngrăşămintele chimice
Îngrășămintele chimice din pomicultură pot fi: azotoase, fosfatice, potasice, complexe (NPK), sau cu diferite alte elemente fertilizante: calciu, magneziu, cupru, zinc, bor, etc. Îngrăşămintele chimice pot fi aplicate pe sol sub formă lichidă sau solidă, iar pe plante se aplică prin stropiri foliare.
Atât la fertilizarea de aprovizionare (la înfiinţarea livezilor), cât şi la fertilizarea de întreţinere (în livezi pe rod), trebuie avute în vedere interacţiunea şi raporturile dintre elemente, care diferă în mare măsură de tipul de sol, de tehnologia de întreţinere, sau de specia pomicolă. De aceea, stabilirea dozelor şi a felurilor de îngrăşăminte este delicată şi relativă în acelaşi timp.
Nivelurile orientative de bună aprovizionare a solului cu fosfor şi potasiu sunt redate în tabel.
b-1. Îngrăşăminte cu azot. Datorită faptului că azotul este uşor solubil în apă, acesta se aplică de regulă pe sol, pe toată suprafaţa livezii, sau pe o bandă de sol sub rândurile de pomi în 2 - 3 reprize în prima jumătate a sezonului de vegetaţie. Dintre îngrăşămintele cu azot se amintesc: azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu, ureea, nitrocalcarul, apele amoniacale. Atunci când se manifestă carenţă de azot, acesta se încorporează superficial în sol pentru a fi preluat cât mai repede de rădăcini şi se aplică toamna sau primăvara (pe sol expus la eroziune de suprafaţă, sau la băltiri şi scurgeri).
Administrarea locală (sub coroană, sub rânduri) se aplică pe terenuri în pantă, în plantaţiile tinere sau la pomi izolaţi. Azotul se recomandă şi la groapa de plantare în cantitate aproximativă de 100 - 120 g/pom, deasupra rădăcinilor.
Se recomandă ca dozele de azot în plantaţiile pomicole să fie mai reduse cantitativ şi aplicate în mai multe reprize pentru a spori randamentul de utilizare a acestora de către plante şi pentru a evita (micşora) pierderile prin eroziune sau levigare. Se recomandă însă şi aplicarea dozelor de azot dizolvat în apa de irigare localizată a pomilor (fertirigare), azot asociat cu microelemente în forme solubile, sau prin îngrăşări foliare de suplinire (Chiţu, 2000), cu produse comercializate sub diferite denumiri.
În general, dozele de azot oscilează între 50 - 300 kg s.a./ha. Cantitatea de substanţă activă (s.a.) recomandată, variază în funcţie de o serie de factori amintiţi anterior.
b-2. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (superfosfat, sare potasică), se aplică de regulă toamna, sub formă solidă, îngrăşământul încorporându-se în sol la adâncimea la care este accesibil pentru rădăcini (18 - 25 cm). Deoarece aceste elemente sunt mult mai puţin mobile în sol (în special fosforul), ele se înmagazinează şi sunt folosite treptat.
Excesul însă poate crea antagonisme între ionii lor şi ionii altor elemente chimice din sol, diminuând asimilaţia unora dintre acestea. Administrarea fosforului şi potasiului în doze mici şi în forme solubile (azotat de potasiu, fosfat de amoniu), asociate cu unele microelemente, se poate realiza şi în cursul vegetaţiei. Acestea se dizolvă în apa de irigare (fertirigare), putându-se obţine sporuri semnificative în producţia de fructe.
De asemenea, completarea necesarului de fosfor sau potasiu în plante se poate face şi prin stropiri foliare cu soluţii nutritive care conţin aceste elemente în forme asimilabile şi care intră în circuitul plantei prin frunze.
b-3. Îngrăşămintele complexe (NPK) sunt utilizate pentru o fertilizare mai completă, distribuindu-se la o singură aplicare cele trei elemente de bază; azot, fosfor şi potasiu, preparate în diferite concentraţii. Avantajul folosirii complexelor este acela al economisirii de energie, forţă de muncă şi de a da posibilitatea alegerii combinaţiei procentuale dorită (necesară) a elementelor componente.
De regulă, îngrăşămintele complexe se administrează toamna şi se încorporează în sol prin discuire (arătură) sub rândurile de pomi, sau la înfiinţarea livezilor când se aplică pe toată suprafaţa şi (sau) la groapa de plantare (50 - 60 g/pom, deasupra rădăcinilor). În tabel sunt redate doze orientative de elemente fertilizante pentru principalele specii pomicole.
Având în vedere modul de aplicare în ansamblu a îngrăşămintelor în pomicultură, Borlan şi Pasc, în 1982, recomandă ca în plantaţiile tinere toate îngrăşămintele să se aplice numai în jurul pomilor pe o suprafaţă de 1 - 4 m2 (în livezi de mică densitate), sau pe benzi continue sub rândurile de pomi (în livezi de mare densitate), iar în plantaţiile pe rod, îngrăşămintele să se aplică de preferat pe toată suprafaţa livezii.
Aceiaşi autori afirmă că îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sau în cursul iernii şi se încorporează în sol. Doza anuală de azot se fracţionează în 2 - 3 reprize în funcţie de permeabilitatea solului pentru apă şi regimul pluviometric astfel:
- pe soluri argiloase, greu permeabile şi în zonele cu precipitaţii reduse, 2/3 din doza de azot se aplică toamna şi 1 - 3 din doză se aplică primăvara.
- pe solurile permeabile şi cu precipitaţii abundente 1/3 din doză se aplică toamna, iar 2/3 din doză se aplică în două reprize în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.